Mi-e dor de casa mea pe negandite, mi-e dor de dorul fostei mele vieti.

Gata. S-a dus si Adrian Paunescu. Sa vezi acum, "ce chin, ce dor, ce jale".
Isi mai aminteau ele (televiziunile cu potential) din cand in cand sa-l huiduie, din diverse motive ( i-a cantat ode si osanale lui Ceausescu, mai apoi ca a fost securist, ca a facut si a dres ),dar sa te tii acum nenicule. Pun pariu ca o saptamana, daca nu chiar doua, trei, va fi mare tam-tam pe marginea subiectului "Moartea dragului poet national Adrian Paunescu". Nu va fi de o asemenea anvergura ca suicidul Madalinei, dar in orice caz, subiectul necesita dezbateri intense si multe ore de emisie.
Omul a scris. Bine sau rau, dar a scris. Gurile rele spun ca poeziile nu sunt chiar ale lui, ci ale unor copilandrii care activau, pe atunci, la controversatul Cenaclu. Gurile rele mai spun ca omul a murit din pricina exceselor ( fie ele de zel, sau de alta natura), dar asta nu prea mai conteaza.
Ma gandesc totusi, ca nu vor mai gasi prea curand, inca un tovaras aidoma recent-raposatului, care sa le compuna la secunda fantastice poeme despre Marele-Cutremur-ce-va-sa-vina, despre politicieni demagogi si minoritati frustrate.
Lasand la o parte poezia, omul instiga in felul lui: la cultura sau la rascoala. Mai mult "sau", decat "cultura", mai mult "sau" decat "rascoala".
A fost si el ceva, candva. Si avea o ironie fina, care ma incanta, cumva. Probabil, din acest simplu motiv, nu multi romanasi l-au inteles. Ironia fina nu e facuta pentru toate urechile nespalate.

"Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi." A.P.

Hurricane Katrina